Monica Bîrlădeanu, despre anii petrecuți la Hollywood: ”Când trăiești într-o mlaștină, e imposibil să nu te murdărești”

Monica Bîrlădeanu a vorbit despre perioada pe care a petrecut-o în Los Angeles, acolo unde a studiat vreme de câțiva ani actoria.

Ea spune că în Hollywood  a întâlnit o lume artificială la suprafață, fără conexiuni reale, în spatele luminilor rampei, o lume falsă.

”În LA devii egoist, narcisist, faci idoli din valori greșite, bani, faimă. Când trăiești într-o mlaștină, e imposibil să nu te murdărești. Dacă lucrezi într-o benzinărie, e imposibil să nu miroși a gaz.

Sunt absolut convinsă că nu regret nimic, mi-a fost foarte necesar. Trebuia să trăiesc perioada aia, a trezirii, a identității, a conștientizării emoțiilor.

LA e foarte primitor, dar dacă apuci să te integrezi, să lucrezi, să ai prieteni, lucrurile se schimbă și să ai conflict de valori. «Cum ești pe 21 august, ești OK, putem să ieșim la masă?», decizi la telefon. Și suntem prieteni foarte buni”, a povestit Monica Bârlădeanu în podcast-ul lui Mihai Morar.

”N-o să auzi un american bârfind, oamenii sunt preocupați de ei înșiși, de casa lor, de familia lor, de jobul lor și de politică. La întâlniri vorbești, treci în revistă ceea ce ai făcut la serviciu, de ce fac copiii la școală, care pe unde a ajuns, dacă s-a mai confruntat cineva cu vreo sperietură dacă a luat vreo boală, ceva, totul este la suprafață!

Faci yoga, apoi când ieși de la cursuri mergi pe aceleași chestii, bani, faimă, totul este de fațadă. Eu aveam un ego cât China, nu citeam nimic despre mine, nici laude, nici de rău.

Așa am aflat că m-aș fi măritat, dintr-un articol de ziar, curgând felicitări pe telefonul mobil. Laudele nu le citesc pentru că este un balon umflat. Iar detractările îți afectează mult autenticitatea”.

”În timp, am devenit un om rece, închis. Când am ajuns în Los Angeles a trebuit să admit că nu sunt o prințesică, doar o fată de la Iași care a înmagazinat foarte multe lucruri ca vinovăție, rușine, emoții toxice și novice, aia a fost ziua zero.

De acolo am pornit în sus. Am plâns mult! Plânsul este eliberator. Cea mai mare frică era teama de a fi rănită. Înțelegeam așa: ca să capeți iubire, trebuie să oferi iubire. Iubirea în capul meu însemna afecțiune, satisfacerea nevoilor ceiluilalt, deveneam toate lucrurile de care era nevoia. Suna a tranzacție: eu îți gătesc, îți dau asta, te iubesc, tu-mi dai asta. Credeam că iubirea e serviciu contra serviciu. Nu mai încurajați dragostea tranzacțională!”.