A încetat din viață actorul Traian Stănescu

Actorul Traian Stănescu a încetat din viață la vârsta de 82 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!

Vestea tristă a fost anunțată de fiul acestuia, Mihai Stănescu, care a publicat și o fotografie emoționantă cu părinții săi. Traian Stănescu a plecat din această lume la trei ani după ce și-a pierdut soția, actrița Ilinca Tomoroveanu.

„Acum dansează în ceruri amândoi… Zbor lin, TATA!”, a scris Mihai Stănescu, pe Facebook.

______________

Actor “de rasă”, coleg de generație cu unii dintre cei mai mari artiști pe care i-a zămislit neamul românesc, el însuși acor de mare forță, în slujba Teatrului Național din București de aproape 50 de ani, a încântat, de tot atâta timp, publicul spectator și cinefil cu rolurile sale jucate pe scenă sau pe platourile de filmare.

Dăruit cu o voce absolut specială, când de tunet, când molcomă, ca o șoaptă sau ca un susur de izvor, recita, cum puțini puteau s-o facă, din versurile poetului nepereche Mihai Eminescu, înfiorându-și și fermecându-și totodată auditorii. Din această cauză a avut multe apariții televizate la emisiuni culturale, dar și un număr de apariții în spectacolele omagiale pentru Nicolae Ceaușescu, de la care nu se putea sustrage, atâta vreme cât dispozițiile veneau „de sus”.

Cu siguranță, orice încercare de opoziție, de răzvrătire ori de neparticipare ar fi avut grave repercusiuni asupra carierei sale sau, mai știi?, asupra libertății sale cetățenești. Dar așa au fost vremurile! Asta nu l-a făcut mai puțin actor, nu i-a știrbit personalitatea și nici nu i-a alterat talentul, publicul iubindu-l la fel de mult, considerând acest fapt o corvoadă, un supliciu, nu un act de devotament față de sistem.

S-a născut la 27 martie 1940, în Făget, județul Timiș. A urmat liceul clasic din Timișoara, unde profesoara de latină și greacă i-a încredințat primul său rol într-o piesă școlară de teatru, rolul eroului Admetos din tragedia „Alcesta” de Euripide. Vocea sa gravă, sonoră, emoția transmisă în timul interpretării i-au certificat profesoarei talentul tânărului Traian și-a determinat-o să-l sfătuiască să încerce la actorie, imediat după terminarea bacalaureatului.

Pică la prima încercare, dar la a doua reușește să convingă comisia prezidată de Costache Antoniu, cu poezia „Rugămintea din urmă” a lui George Coșbuc. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, în 1961, și a fost repartizat la Teatrul de Stat din Piatra Neamț, unde a jucat până în 1964, când, prin concurs, vine la Teatrul Giulești din Capitală.

Din 1968 este prezent în trupa de actori a Teatrului Național „I.L.Caragiale” din București, iar din 2002 este societar al acestuia. A interpretat roluri de mare forță în „Enigma Otiliei”, „Regele Lear”, „Richard al III-a”, „Cine are nevoie de teatru”, „Orfeu”, „Ondine”, etc. A colaborat benefic cu radioul și televiziunea jucând în piese care i-au împlinit și i-au consolidat poziția de mare actor: „Suflete tari” și „Jocul ielelor” după Camil Petrescu, „Stâlpii societății” de H.Ibsen, „Cuza” în regia lui E.Tudoran, „Ochii care nu se văd”, serial sau ”Tandreșea lăcustelor”.

În cinematografie a debutat cu „Dragoste lungă de-o seară” (1963), apoi a făcut roluri bune în „Castelanii”, „De trei ori București”, „Muntele alb”, „Surorile”, jucând după aceea în filmele cu „Mărgelatu”: „Drumul oaselor”, „Trandafirul galben”, „Misterele Bucureștilor”, „Masca de argint”, „Colierul de turcoaze”. Ca premii, a primit în anul 2000 Medalia Comemorativă Mihai Eminescu (pentru recitările sale excepționale) și, în 2004, a fost răsplătit cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, de către Președintele României Ion Iliescu.

______________

”M-am nascut la 27 martie si e Ziua Mondiala a Teatrului. Evident ca a fost dedicata ziua teatrului mult dupa ce m-am nascut eu. Imi pare foarte rau ca suntem din ce in ce mai putini, se rareste povestea. Balul e cam pe terminate, se apropie zorile. E pacat pentru ca sunt actori care ar putea sa ramana.

S-a renuntat la un lucru extraordinar, acela de a imprima piesele care se joaca la teatru si care au succes, atunci cand era de acord teatrul, cand era consumat spectacolul la teatru. Nu mai este nici asta. Nu mai sunt nici emisiunile muzicale ale domnului Iosif Sava. Am vazut ca majoritatea celor care pleaca nu a avut calfe, ucenici, urmasi.

Daca ar fi istoria muzicii, istoria teatrului, istoria literaturii nu ar mai fi atatia baieti care se indreapta numai spre fotbal. Ar mai ramane doi, trei intr-un oras, in altul la fel. Situatia este trista, dar e adevarata. Noi incercam. Va spun ca teatrele sunt pline.

Pacat ca nu mai exista profesori care sa aduca elevii la teatru. Pacat ca nu mai sunt impresari care propuna spectacole, nu tot ce a fost in comunism a fost prost si nu tot ce este in capitalism e bun. Inainte existau impresari care propuneau marilor intreprinderi piese de teatru si oamenii veneau cu drag.

Nici la Institut nu prea se mai preda arta teatrului cum trebuie. Meseria noastra este ce se vede si ce se aude. Ori ce se vede nu se prea vede de auzit nu prea. Nu mai exista catedra de impostatie, de tehnica vorbirii. Ei cred ca teatrul se face vorbind ca pe bulevard. Ca sa fii firesc, natural, nu inseamna sa faci asta. Ca si cetateanul turmentat. Doar faci pe beatul, nu si esti. Numai parlamentarii nostri sunt si ceea ce arata.

Cand eram student am avut asistenti doi regizori extraordinari, Horea Popescu si Lucian Giurchescu. Eram apropiati ca varsta, de la care am invatat ca nu talentul este totul, ci munca.

La inceput eu nu aveam emotii. O poezie de Tudor Arghezi o invatam in autobuz, de la televiziune pana in centru. Pe masura ce a trecut timpul incepi sa tremuri. Un actor care spune ca nu are emotii nu e actor, iar copiii de acum nu prea au emotii. Neavand emotii nici nu transmit, nici nu emotioneaza’.

Traian Stănescu – Jurnalul Național, 27 martie 2012