Ucraina. O refugiată și-a cărat pe umăr câinele bătrân până la graniță: ”Nu l-am putut abandona”

The Guardian relatează povestea unei refugiate din Ucraina care a ajuns în Polonia, și care a parcurs pe jos ultimii 17 kilometri până la graniță.

Alisa are 35 de ani și locuia în Kiev: A fost nevoită să se despartă de soţul ei, care a rămas în Ucraina cu alţi bărbaţi chemaţi la arme și corpul neîngropat al tatălui ei, decedat cu doar o zi înainte de începerea invaziei rusești.

”Am pierdut multe. L-am pierdut pe tatăl meu, pe soțul meu care a rămas de partea cealaltă a graniței. Inima mea este sfâșiată pentru că nu am fost niciodată despărțiți. El reprezintă o parte din mine, cea mai mare parte din mine și acum nu suntem împreună, nu sunt bărbați alături de noi.

Pe 23 februarie mi-am pierdut tatăl, în mod neașteptat, la 59 de ani. În ziua următoare a început războiul. În timp ce mulți părăseau Kiev-ul, eu și soțul meu încercam să obținem documentele necesare pentru înmormântarea tatălui meu.

Sirenele sunau din toate părțile și tancuri traversau străzile orașului. Aproape strânsesem toate documentele, dar ne lipsea unul singur, pentru că registratura fusese evacuată. Pentru că nu aveam acest ultim document, crematoriul a refuzat incinerarea.

Sunt programator în Python şi lucrez pentru o companie germană. Ei m-au ajutat să părăsesc Ucraina, pentru a ajunge în Polonia.

Am plecat de la Kiev cu un Peugeot 307. Eram nouă, eu, mama mea, sora mea, cei doi soţi ai noştri, patru copii şi doi câini mari, inclusiv un ciobanesc german în vârstă. Era imposibil să te mai miști  în interiorul maşinii. Am condus timp de 16 ore până într-un sat la aproximativ 140 km de Kiev” a povestit femeia pentru The Guardian.

După ce a înnoptat în satul în care se opriseră, grupul a decis să parcurgă pe jos cei 17 kilometri până la granița poloneză, estimând că dacă ar pleca cu mașina le-ar lua câteva zile bune să ajungă frontiera.

”Am plecat la 4 dimineaţa: erau minus şapte grade. A fost o călătorie dificilă între munţi şi râuri. Copiii mei plângeau de frig. Vroiam şi eu să plâng, dar nu puteam să renunţ… a fost ideea mea să mergem pe jos spre graniţă.

Am oprit câteva maşini şi am cerut ajutor, dar toţi m-au refuzat. Într-adevăr, ne-au sfătuit să lăsăm câinii. Dar ei fac parte din familia noastră. Câinele meu a trăit cu noi toate momentele fericite şi triste. Câinele mamei mele este tot ce i-a mai rămas din viaţa ei anterioară”, mai spune refugiata ucraineancă.

Ucraineanca a decis să care câinele pe umeri, aşa cum îl văzuse pe soţul său că proceda. Au reușit să ajungă la graniţă, unde au fost primiţi la adăpost, în corturi.

”Când am ajuns acolo, am făcut primii paşi în Polonia, ne-am arătat permisele. Atunci mi-am dat seama că vom fi bine, că suntem într-un loc sigur”, spune Alisa.

”A fost greu să părăsesc Ucraina. Mi-am pierdut tatăl și mi-am lăsat și soțul acolo. Soțul meu este cel mai bun prieten, sfătuitor, asistent, dragostea noastră e cea care îmi dă putere în aceste momente.

Tot ceea ce aveam a rămas în Kiev, totul. Dar astea sunt doar lucruri, ceea ce contează e că am lăsat în urmă în Ucraina corpul tatălui meu și pe soțul meu.

Corpul tatălui meu e încă în morgă, și sper să fie tot acolo atunci când mă voi întoarce, pentru a face funeraliile”, își încheie povestea refugiata din Ucraina.