
Diabetul zaharat este o afecțiune metabolică caracterizată prin niveluri ridicate ale glucozei în sânge (hiperglicemie), cauzată de o secreție insuficientă de insulină sau de incapacitatea organismului de a utiliza eficient acest hormon esențial. Boala poate fi gestionată prin controlul atent al dietei, menținerea unei greutăți corporale optime și practicarea exercițiilor fizice, în completarea tratamentului medical.
Insulina este un hormon care permite celulelor corpului să folosească glucoza ca sursă de energie. În diabetul zaharat, fie secreția de insulină este insuficientă, fie insulina nu-și îndeplinește rolul în organism, ceea ce duce la dezechilibre metabolice și hiperglicemie.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) identifică trei forme principale de diabet zaharat: tip 1, tip 2 și diabetul gestațional (apărut în sarcină). Cele mai frecvente sunt tipurile 1 și 2. Terminologia actuală a înlocuit denumiri mai vechi, precum diabetul juvenil sau insulino-dependent pentru tipul 1 și diabetul non insulino-dependent pentru tipul 2.
Diabetul de tip 1 se caracterizează prin distrugerea celulelor beta pancreatice care produc insulină, printr-un proces autoimun mediat de limfocitele T. Aceasta conduce la un deficit sever de insulină. În Europa și America de Nord, diabetul tip 1 reprezintă aproximativ 10% din totalul cazurilor.
Boala debutează adesea în copilărie, în starea generală de sănătate, deși poate apărea la orice vârstă. Sensibilitatea la insulină este normală, mai ales în fazele incipiente. Tratamentul constă în administrarea de insulină prin injecții, alături de o dietă strictă care implică calcularea carbohidraților și monitorizarea glicemiei înaintea fiecărei mese.
Deși progresele tehnologice au adus dispozitive avansate precum pen-uri de insulină, pompe automate și senzori pentru monitorizarea continuă a glicemiei, un pancreas artificial funcțional sau un tratament definitiv întârzie să apară.
Tipul 2 apare din cauza rezistenței crescute a țesuturilor la insulină, combinată cu o scădere a secreției acestui hormon. Această rezistență se datorează cel mai probabil unor modificări ale receptorilor de insulină de pe suprafața celulară.
Factorii de risc includ un stil de viață sedentar, aportul caloric excesiv, obezitatea, fumatul, niveluri ridicate ale colesterolului și hipertensiunea arterială.
Tratamentul inițial al diabetului de tip 2 implică medicație orală, iar insulinoterapia este necesară numai atunci când medicamentele nu mai controlează adecvat nivelul glicemiei. În această formă, insulinemia este adesea ridicată ca mecanism compensator, ceea ce, în timp, poate duce la epuizarea capacității pancreatice de secreție. Noile medicamente vizează creșterea sensibilității celulelor la insulină, protejând astfel funcția de secreție.
Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]