În inima Apusenilor, se află povestea uitată a lui Mihăilă Gritta, un miner din Roșia Montană, care a transformat o descoperire de aur impresionantă într-un gest de altruism remarcabil. Născut în jurul anului 1762, Gritta a ajuns în Roșia Montană în tinerețe, dedicându-se mineritului. Prin muncă asiduă, a deschis mina „Gritta”, situată în Muntele Cetate, unde a extras aproximativ 1.700 kg de aur.
Contrar tendințelor vremii, Gritta a folosit averea sa pentru a ridica școli și biserici pentru comunitatea românească, într-o perioadă când accesul la educație și practicarea religiei ortodoxe erau restricționate. Această inițiativă a inclus construirea a șapte biserici și școli, în pofida opoziției autorităților.
Deși despre el se vorbește foarte puțin, Mihăilă Gritta a fost unul dintre cei mai mari români. Născut undeva pe la 1762, Gritta a ajuns la Roșia Montană încă de tânăr, apucându-se de minerit. Cu banii agonisiţi a deschis mina ce îi poartă numele, „Gritta”, în Muntele Cetate – Cetatea Romană, figurată pe planul topografic al lui Pošepný, din anul 1868. Gura galeriei se află la marginea drumului ce urcă paralel cu pârâul Roşia. În faţa ei, peste drum, a săltat o cruce din piatră, cunoscută cu numele de „Crucea lui Gritta”. Alături se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.
S-a căsătorit cu Safta, cu care a avut doi copii, George și Iustinian. Curând, avea să devină proprietar în zonă. Din a sa mină extrăgea, după documentele vremii, peste 1.700 de kilograme de aur. Timpurile erau grele pentru românii din Transilvania secolelor XVIII și XIX, Cancelaria imperială austro-ungară pornind tăvălugul deznaționalizării lor. Bisericile ortodoxe erau trecute, prin decret imperial, în proprietatea proaspătului apărut cult greco-catolic, în timp ce școlile cu predare în limba română erau închise și scoase în afara legii.
Legenda spune că, urmând sfatul vâlvei care a apărut sub înfăţişarea unui moş cu barbă albă până-n brâu, “Gritta a pus fitilul, dând foc prafului negru, iar explozia ce a urmat a provocat halucinanta apariţie a unui aur curat, greu şi frumos, cum rar s-a mai văzut într-o baie din Roşia”. La întrebarea vâlvei, ce are de gând să facă cu atâta aur, minerul Mihăilă Gritta îi răspunde: ”O dragul meu şi al lui Dumnezeu, e mult darul aflat, dar pentru scopul meu este puţin! Să nu crezi însă că spre desfătarea mea râvnesc după bunuri lumeşti, nu dragul meu ortac… alta e ce mă frământă pe mine.
Văd neamul meu în jugul robiei, văd că românilor le este închisă calea la şcoli, şi unicul scut al limbii şi legii noastre este casa lui Dumnezeu. Toată şcoala românilor e biserica… şi numai sub scutul altarului avem pază a ne păstra limba şi datinile strămoşeşti. Acum dar, ortace dragul meu, mă vei pricepe că dorul inimei mele e acela să zidesc biserici… Cât se va ajunge din acest aur, tot îl voi împărţi până la ultimul gram…”
Deși a trecut în neființă în 1837, la vârsta de 75 de ani, moștenirea lui Gritta rămâne ascunsă în istorie. Mormântul său, situat la periferia Roșiei Montane, este marcat doar de o cruce veche, aproape necunoscută. Figura sa nu este menționată în cărțile de istorie, iar ctitoriile sale sunt rar discutate, păstrându-se doar în memoria colectivă locală.
