Povestea unei femei din California, bonă pentru un copil de trei ani, a făcut înconjurul lumii.
Părinții au fost cei care au ținut morțiș să spună tuturor întâmplarea prin care au trecut alături de femeia care a devenit ”eroina” fiului lor.
Când bona a intrat în casă, primul lucru pe care l-a auzit a fost un zgomot ciudat.
În locuință se mai afla, lângă ea, copilul de trei ani de care avea grijă.
Femeia a intruit îndată că ceva nu este în regulă, iar primul reflex a fost să-l ia pe cel mic și să iasă pe ușă.
În tot acest timp, pe scară cobora zgomotos un hoț.
Potrivit insideedition.com, femeia s-a refugiat, împreună cu cel mic, la un vecin, ferindu-l pe copil de orice pericol.
Părinții care au vizionat apoi imaginile surprinse de camerele de supraveghere i-au mulțumit bonei în lacrimi pentru gestul făcut.
„Îi sunt recunoscător pentru ce a făcut pentru fiul meu.
Sunt atât de fericit că se află în viețile noastre”, a declarat Jonathan Lai, tatăl copilului.
Cum se cresc de fapt copiii bogați! O bonă povestește tot dintr-o familie extrem de înstărită: „Salariul meu era de…”
Ce trebuie să faci ca să crești copii fericiți? Ei bine, răspunsul nu constă în a avea bani. Confirmă acest lucru o bonă din Chicago.
Rusoaica Elena Mincheva a petrecut aproape un an lucrând pentru unul dintre cele mai bogate cupluri din oraș.
Acum, femeia de 35 de ani, a scris o carte „Bonă de milionar” în care a povestit experiența sa.
Nu totul a fost ușor. Soția mlionarului „m-a certat că nu-mi folosesc creierul” și m-a amenințat cu concedierea.
„Nu mai lucrezi aici. Este casa mea și nu te suport”.
De cealaltă parte, șeful ei este cel care a intervenit: „De fapt e casa mea. Ce ai zice dacă ea stă și pleci tu?”.
„Cearta era o dramă neplăcută din timpul meseriei mele de bonă.
Eram folosită în relația lor. (…) Familia locuia într-o casă cu șase dormitoare și eu stăteam la subsol, lângă camera de joacă a celor mici.
Salariul meu era de 150 de dolari pe zi, plus casă și masă, pentru 16 ore, de la 6 dimineața la 10 seara. (…) Chiar din prima zi mi-am dat seama că se întâmplă ceva.
Am gătit niște paste pentru copii, Isabella, opt ani, Cameron, șapte ani, și Jack, patru ani.
Doamna care dormea în bucătăria imensă mi-a spus: „De ce nu-l hrănești?”, arătând spre Cameron, care nu s-a atins de mâncare.
Nu știam ce însemna asta. S-a dus nervoasă la masă, a luat paste cu lingura lui și i-a dat în gură.
„Trebuie să-l hrănești. Nu va mânca de unul singur”. Avea șapte ani și nu mânca singur.
Mă gândeam ce va urma. Eram tratată mai degrabă ca un câine decât ca o bonă”.
„Chiar dacă eram obosită, trebuia să mă gândesc la copii.
Petreceau puțin timp cu părinții lor, care erau mult prea ocupați ca să le acorde atenție. (…)
Mesajul pe care l-am învățat din această experiență este că fiecare copil are nevoie și merită dragoste decât bani și alte lucruri materiale.
Dragostea este indispensabilă”, a conchis bona.
