Compozitorul Horia Moculescu a încetat din viață marți, 12 noiembrie, la vârsta de 88 de ani. Artistul se afla internat în stare gravă la Institutul „Matei Balș”.
Decesul a survenit pe fondul unor probleme de sănătate mai vechi. Compozitorul suferea de boală obstructivă pulmonară cronică (BPOC) de 17 ani, o afecțiune care i-a afectat grav plămânii. În ultimele săptămâni, starea sa s-a deteriorat, necesitând internarea și conectarea la un aparat de oxigen sub supraveghere medicală.
În trecut, apropiați ai artistului au oferit detalii despre starea sa de sănătate pentru click.ro: ”Are un aparat care crește cantitatea de oxigen din sânge, a avut niște probleme în ultima vreme, respira foarte greu, nivelul oxigenului scăzuse alarmant de mult, așa se întâmplă mai ales iarna, din cauza frigului. Horia este conectat la acest aparat mobil, prin două fire fixate în nas. Acum se simte cu mult mai bine, după oxigenoterapie, starea de sănătate s-a îmbunătățit simțitor, nu are nevoie de internare, fiica lui se speriase foarte tare”.
Fosta sa soție, Mariana Moculescu, a menționat pentru aceeași sursă că problemele erau cauzate și de fumat: “Horia are probleme de sănătate din cauza vârstei înaintate, dar mai ales din cauza fumatului și al TBC-ului, de care suferă”.
Născut pe 18 martie 1937 la Râmnicu-Vâlcea, Horia Moculescu a fost un artist complex: pianist, compozitor, interpret vocal și realizator de emisiuni TV, conform wikipedia.org. Cu origini italiene din partea mamei, a fost membru al Uniunii Compozitorilor din România, având în portofoliu peste 500 de melodii premiate cu peste 200 de distincții.
În plan personal, compozitorul a fost căsătorit de patru ori și a avut doi copii: Nidia și Ion Horia, care a decedat la 31 de ani.
După decesul tatălui său, Nidia Moculescu a transmis un mesaj emoționant într-un grup de prieteni:
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi tăticule o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?… Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.
Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta….
M-ai învățat atâtea, tată, dar un singurul lucru nu ai reușit… cum să mă faci să trăiesc fără tine… Cum să mai văd lumea, când ochii mei – de fapt ochii tăi –, sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle? Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol.
Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Da-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinulul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns…Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei..”
