Mădălin Ionescu a transmis un mesaj profund fiului său, Filip, care suferă de hemipareză după ce, la vârsta de doi ani, a făcut varicelă și a dezvoltat complicații severe. Deși s-a născut sănătos, Filip a primit îngrijiri permanente din partea tatălui său, prezentatorul TV, și a soției acestuia, Cristina Șișcanu. Recent, Mădălin a publicat o scrisoare emoționantă, cu speranța că fiul său o va citi în viitor, ca o dovadă a iubirii și sprijinului oferit necondiționat.
Dragostea necondiționată pentru Filip
Mădălin Ionescu, cunoscut prezentator TV, este tatăl a trei copii: Ștefania și Filip, din prima căsătorie cu Mihaela Coșerariu, și o fetiță din relația cu Cristina Șișcanu. După divorț, el și Cristina și-au unit eforturile pentru a crește și a susține copiii, acordând o atenție specială lui Filip, din cauza problemelor sale de sănătate care nu pot fi vindecate complet.
În scrisoarea sa adresată fiului, Mădălin exprimă cuvinte pline de emoție și recunoștință, subliniind rolul important pe care Filip îl are în viața sa: „Te privesc, Filip, și mă întreb de câte ori ai fost, de fapt, tu cel care m-a ținut pe mine în viață. Tu, cu râsul tău care sparge ziduri, cu lumina ta care încăpățânat se aprinde în fiecare colț în care România s-a făcut că nu vede. Ești un far într-o lume care încă bâjbâie prin ceață. Ești frumusețea unei bătălii duse pe tăcute, cu zâmbetul ca armă.”
Frica și grija unui tată
Mădălin Ionescu a vorbit și despre temerile pe care le resimte orice părinte care se confruntă cu suferința unui copil. El a recunoscut că, deși în fața camerelor de filmat părea sigur pe sine, în momentele de liniște se întreba dacă face suficient pentru Filip și dacă dragostea sa poate compensa lipsa unui sistem medical adecvat.
„Știi, am fost mulți ani omul care apărea pe ecran, cu voce sigură, cu fraze bine ticluite, un om care părea că are toate răspunsurile. Dar în fiecare pauză de publicitate, mă gândeam dacă ai mâncat bine, dacă ai fost înțeles, dacă ai fost protejat. Între două emisiuni, eram doar un tată care se întreba: «Oare fac destul? Oare ajunge dragostea mea să suplinească un sistem care nu-i oferă nimic?» Și de atâtea ori răspunsul era «nu».”
El a descris lupta ascunsă dintre viața profesională și grijile legate de sănătatea fiului său: „Am fost prins între camerele de filmat și camerele de spital. Între luminile scenei și întunericul din care uneori ieșeam șchiopătând. Dar tu, tu ai mers mereu înainte. Ai iubit lumea, chiar și atunci când ea n-a știut cum să te iubească înapoi.”
Critica sistemului de sănătate din România
Prezentatorul a atras atenția asupra problemelor sistemului medical și sociale din țară, care nu oferă sprijin adecvat persoanelor cu dizabilități. „România nu e încă un loc pentru copiii ca tine, Filip. E o țară în care politicienii se joacă cu cifrele de pe hârtii fără să vadă chipurile din spatele lor. Unde se discută tăieri de indemnizații în birouri luxoase, fără să înțeleagă că acele sume nu înseamnă bani, ci oxigen. Înseamnă viață. Într-o țară unde spitalele cad, iar tu ai fost salvat de fiecare dată nu de sistem, ci de oameni, de empatie, de noroc, de rugăciuni.”
Durerea și speranța unui tată
Mădălin Ionescu exprimă și durerea legată de ceea ce fiul său ar putea să nu cunoască vreodată, legat de iubire și intimitate, din cauza condiției sale și a lipsei de înțelegere a societății: „Și poate că niciodată nu vei ști ce înseamnă să iubești o femeie și să fii iubit de ea, cu toată explozia aceea de emoții, de atingeri, de promisiuni și dureri pe care dragostea le aduce. Și poate că niciodată nu vei cunoaște acel tip de intimitate pe care noi, ceilalți, o considerăm firească. Asta mă doare, fiule. Nu pentru că ar fi o lipsă în tine — tu ești întreg și luminos — ci pentru că lumea nu știe să-ți ofere acest miracol. Ți l-a refuzat fără să întrebe.”
În final, jurnalistul își exprimă vinovăția și dorința de a fi făcut mai mult, adresându-se și altor părinți aflați în situații similare: „Sunt zile în care mă simt vinovat. Vinovat că am fost de față, dar nu mereu prezent. Că mi-am împărțit inima între trei copii, dar am simțit mereu că tu aveai nevoie de toată. Că am vorbit despre nedreptate în fața unei camere, dar am strigat prea puțin în stradă. Scriu toate acestea nu doar pentru tine, ci și pentru cei ca tine. Și pentru tații ca mine, care se prăbușesc în tăcere, ținându-se drepți doar pentru că altfel copiii lor s-ar prăbuși și ei. Scriu pentru generațiile de părinți care au bătut la uși închise și pentru generațiile care vor veni — să nu mai bată, să intre direct.”
