— Bună seara… Mașina mea s-a stricat pe drum. Nu am semnal. Puteți să mă ajutați?
Bărbatul n-a răspuns imediat. A privit-o preț de câteva secunde, lung. Apoi a dat din cap și a făcut un pas în spate, lăsând ușa deschisă. Amelia a intrat, tremurând. Căldura din casă o izbi, dar nu era din cauza unui calorifer modern — era un foc mocnit într-o sobă de teracotă, miros de lemn ars și supă fierbând pe plită.
— Poți să te încălzești lângă sobă, a zis el, simplu, și a închis ușa în urma ei.
Amelia s-a așezat în tăcere. Și-a scos mănușile, paltonul, încă simțind frigul în oase. Bărbatul s-a întors la ce făcea — curăța un pește, probabil prins în pârâul din spatele casei. Nu o privea, nu părea impresionat de hainele ei scumpe, de atitudinea de oraș, nici măcar de disconfortul evident de pe chipul ei.
— Mulțumesc… Numele meu e Amelia. Amelia Radu. Sunt…
— Știu cine ești, a zis el scurt. Te-am văzut la televizor. Ești milionara cu hoteluri și restaurante.
Ea a clipit. Nu se aștepta la asta.
— Și… dumneavoastră?
— Mihai. Țăran, pescar, tâmplar, ce trebuie. Depinde de zi.
Un zâmbet i s-a furat pe colțul gurii. Încă nu-și revenise din șocul frigului, dar ceva la el o fascina. Liniștea lui. Lipsa oricărui interes.
— Pot să folosesc telefonul dumneavoastră? Poate e semnal…
— Nu-i telefon aici. Am scos antena acu’ vreo doi ani. N-aveam ce face cu el.
— Dar… cum trăiți?
— Mai bine ca voi, zise el. N-am datorii, n-am stres, dorm bine. Iarna fac lemne, vara pun cartofi. Mai pescuiesc. Am tot ce-mi trebuie.
Amelia tăcu. În lumea ei, asta era absurd. Și totuși… ceva în felul cum vorbea o făcea să-l creadă. Era liniștit. Complet.
— Îmi pare rău că v-am deranjat. Nu e genul meu să cer ajutor…
— Asta-i partea bună cu natura. Te aduce cu picioarele pe pământ. Toți suntem la fel în viscol. Fie că ai milioane, fie că n-ai nimic.
A tăcut o clipă. Apoi a luat o cană și i-a întins-o.
— Supă caldă. Te-ajută.
Ea a luat cana. Era prima oară în mult timp când cineva îi oferea ceva fără să vrea ceva în schimb. O liniște stranie i s-a așezat pe umeri.
Noaptea a trecut încet. Mihai i-a oferit o pătură groasă, un colț de pat, și a dormit pe jos, fără să comenteze. Dimineața, când vântul s-a mai domolit, a scos un cal și o sanie mică.
— Te duc până-n sat. De acolo găsești semnal, poți chema pe cineva.
În drum spre sat, ea l-a întrebat:
— Mihai… de ce ai ales viața asta? Singurătatea, simplitatea?
El s-a uitat la ea scurt și a zis:
— Pentru că într-o zi am pierdut tot. Și am descoperit că, de fapt, abia atunci am câștigat libertatea.
Amelia a tăcut. În sat, l-a privit cum pleacă, fără să se uite înapoi.
**
Trei luni mai târziu, lumea mondenă era șocată. Amelia Radu a vândut 70% din imperiul ei. A închis telefonul, și-a cumpărat o cabană într-un sat izolat și nu mai participa la nicio conferință.
Unii spuneau că și-a pierdut mințile. Dar ea știa adevărul.
Câteodată, ca să găsești ceea ce contează… trebuie să ți se strice mașina într-un viscol.
