Rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare.
Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: „Părinte, de ce te închini?” Şi el a răspuns: „Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui”.
Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!
Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită „văzătoare”. Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt – că sunt mulţi – şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt.
La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.
Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.
Această virtute mai este numită şi fecioria duhului. In rugăciunea văzătoare, mintea îl vede nemijlocit pe Dumnezeu, cunoaşte tainele iconomiei Sale, începând cu sfatul aumnezeiesc privind creaţia omului şi terminând cu a doua venire a lui Hristos şi înfricoşata Judecată, şi se îndreaptă spre înţelegerea marilor taine dumnezeieşti.
Cele mai vrednice minţi contemplative sunt sălăşluite de către Tatăl în cele mai înalte lăcaşuri cereşti, în lăcaşurile fecioriei duhovniceşti, deoarece e nevoie ca măcar în unii să lucreze cu toata plinătatea toate puterile fiinţei omeneşti. In unii ca aceştia întreaga înţelepciune duhovnicească trece în feciorie duhovnicească, iar viaţa contemplativă şi rugăciunea curată trec în rugăciunea văzătoare.
